Ok. Am gasit chestiuta asta pe net. Am facut-o de trei ori si mi-a dat raspunsul corect de fiecare data. Imi explica si mie cineva cum face?!

Aprile si 22&tequila

Mama m-a amenintat ca daca mai dau banii pe care mi-i trimite sa-mi iau blugi pe carti nu ma primeste acasa de Pasti. Asa ca intr-o sambata de aprilie, am luat-o pe Ioana de mana si am mers in oras (sa se inteleaga ca Ioana este experta in shopping da?) Mi-am luat blugi. Si un tricou si doua bluzoane si o camasa si un maieu si o bratara din plastic si niste fine-line-uri si niste acrilice si o carte (una mica) - ce pot sa zic, pofta vine mancand. :P

Pe 18 aprilie am implinit 22 de ani. :) Ioana si Lorand m-au sunat si au inceput sa cante `La Multi Ani´ in mijlocul strazii. M-a sunat si Romania, parintii mei, bunica mea, fratii mei, prietena cea mai buna si David.
Mi-am facut cadou o portie de sushi!
Petrecerea a fost intr-o duminica seara, trei zile mai tarziu, ca asa s-a potrivit programul tuturor. Intr-un irish pub, la o masa inalta si rotunda.
Intai a fost doar bere, si o conversatie. Dupa a fost randul doi de bere pentru baieti. A urmat tequila la toata lumea, primele rasete. Inca un rand de tequila, primele poze ratate. Urmatorul rand de tequila si primele hohohote de ras sanatoase. A mai fost un rand de tequila si alte tentative de a face o poza de grup (cred ca daca lipim cam trei-patru poze scoatem una decenta). Ultimul evident, a fost un rand de shoturi de care eu nu am avut parte pentru ca m-a facut Tibi sa rad si l-am varsat pe al meu.
O singura nota as avea pentru Pub, Charlie P´s, ca au pus baia la subsol si de fiecare data cand ma duceam, aveam impresia ca e cate o treapta in plus.
Dupa pub a fost drumul cu NightBusul la Lorand si Ioana, un adevarat rollercoaster pentru mine, chit ca vorbeam toti mult prea tare si se uita lumea la noi.
La ei, a fost sampania. ...

A doua zi, a fost drumul lui Lorand la Spar, mic-dejunul abea ciugulit, si parcul din Karlsplatz - sau cum stateam toti patru pe o banca privind in zare cu cate o inghetata de ananas in mana. Un soi de rehab sa zicem. :)
But it was fun!

Tot Martie si Mafia cartilor in romana.

Amicii mei s-au intors din Romania. Mama i-a trimis lui Lorand un pachet la Deva si acum a ajuns in sfarsit la mine!
Inauntru, tenisii mei Converse (pe care intentionez sa-i pictez), algocalmin (pastilele de durere de cap sunt inutile in Austria, fata de algocalminul nostru), steagul Romaniei (heh, thanks mom!), Garfiled si... carti in limba romana! Trei titluri chiar: Nunta in decembrie, Arligton Park si Indragostita de un massai.
Prima o citesc in prima noaptea, a doua in urmatoarele doua si ultima o lungesc la o saptamana, terorizata ca am ramas (iar!) fara carti in romana.

Sa va explic cum sta treaba- cartile in romana in Viena-Nu-se-gasesc. (evident!) Asa ca am inceput o adevarata mafie si trafic cu ele intre prieteni. Facem schimburi si fiecare citeste ce are celalalt. E drept ca imi cumpar si carti in engleza de la librarii de aici si citesc, dar altfel te relaxezi cand citesti in limba materna.

Asa ca, pentru cei romani de sunt in Viena si au carti, anyone care to read?! :D
Citesc si in engleza, in germana inca nu ma descurc atat de bine si citesc deocamdata doar carti pentru copii. (primesc si din acelea nu e problema, dar Bambi in germana mi se pare groaznic!)

Si aici ma opresc la una din carti. Indragostita de un massai - de Corrine Hoffmann. Merita citita si merita vazuta si ecranizarea (desi evident, cartea bate filmul) - Die Weiße Massai (asa se numeste si cartea in original). Este povestea de viata a autoarei, care la 26 de ani a vizitat Kenya cu prietenul ei si acolo s-a indragostit nebuneste de un luptator massai. Asa ca a ramas in Kenya, s-au casatorit si au avut o fetita. Dupa 3 ani de zile, crize de malarie si crize de gelozie excesiva din partea sotului ei, n-a mai rezistat si s-a intors in Elvetia. Am citit cartea cu sufletul la gura si am realizat ca exista lucruri in lume mai rele decat un personal de noapte si o limita depasita pe cardul visa.


Odata cu intoarcerea Devei in Viena, am descoperit un nou amuzament aici. Sala de Bowling din Handelskai cu 1€ pe persoana (aveti grija ca sambata si duminica seara e 4€ pe persoana). Ne-am distrat grozav si am invatat cateva chestii: cum e sa dai cu bila si sa te duci cu ea cu tot pe pista pentru ca nu-ti mai ies degetele din gauri, cum e sa dai cu o bila mult prea grea pentru tine, cum atunci cand dai pur si simplu sa fie dobori toate popicele si cand te concentrezi ratezi cu desavarsire si cum nu trebuie sa razi de tipul ala micut si indesat care arunca cu doua maini, pentru ca bila lui sigur o ia in zig-zag si doboara toate popicele intr-un mod spectaculos.
Eu am jucat cu baietii si i-am batut! :D

Martie si cum e ca toata lumea din jurul tau sa sarbatoreasca Pastele numai tu nu.

A venit perioada Pastelui Catolic. Lorand si Ioana au plecat deja spre Romania. Tibi a mai ramas un pic, asa ca ne-am intalnit de cateva ori. El imi povestea ca in Austria exista ceea ce se numeste Käsekrainer, un carnat care are branza inauntru. Wow, suna delicios. Asa ca ne oprim la primul stand Wurstelland si ne luam. La al meu au uitat sa puna branza.

Bun. Il conduc pe Tibi la trenul spre Deva. In Westbahnhof, mai ales pe peronul de la care pleaca trenul, e plin de romani. Unii stau pe jos si mananca sprijiniti cu coatele de o banca, ceapa si salam. Ma scarbesc si imi amintesc, inca o data de ce-am plecat. Il pun pe Tibi in tren si imi iau la revedere.
Am ramas singura. Neavand scoala, eu imi permit sa plec de Pastele Ortodox acasa, adica in Aprilie. Restul in schimb, au plecat acum, ca acum au vacanta.
Sambata dimineata, ma trezesc si ma invart prin casa. Dupa cateva ore mi se face foame. Ma duc in bucatarie sa ma documentez- ceva orez, niste rosii si niste legume congelate. N-am chef de radacini. Ma duc sa-mi iau sushi, redbull si caramele. Sa ne cinstim putin de Pastele altora. Bun. Zis si facut.
Ma imbrac si ma duc spre bancomat. Bag cardul si tastez 20€. ´Limit card exceeded´ imi zice si imi scuipa cardul inapoi. Ma albesc la fata. Ma uit in portofel. Doua monede de 2€ si cam 30 de centi. Ma asez pe o banca si raman inmarmurita acolo. (cred ca de-aia e pusa banca langa bancomat) . Limit card exceeded, limit card exceeded,... rahat!! Pentru prima data in Viena, sunt falita.
Ma duc acasa si ma pun sa fac radacinile, brusc sunt lihnita de foame. Sun acasa, unde toti erau la aniversarea bunicii mele. ´Da, Maia, La Multi ani si sa fii sanatoasa! Cum e, te distrezi? A, da.. toata lumea e acolo? Da.. ce frumos... Da, da, am sunat sa spun La Multi Ani!...aaaa.. poti sa mi-o dai putin pe mama?!´
Banii au intrat abea marti. Pana atunci am mancat orez. Marti eram in farmacie. ´Aveti ceva pentru constipatie?´

Acum am inteles de ce chinezii au ochii oblici.

Zilele ce au urmat.

Dupa ce m-am mutat, viata s-a pus pe roate.
Am experimentat un frig crancen a la Viena.
M-am plimbat aiurea prin Viena.
M-am inscris la cursuri de limba la Universität Wien.
Mi-am facut cont la banca.
Mi-am luat viza de sedere - da, da, scrie acolo ca sunt rezident Viena!
Nu am putut sa-mi fac abonament la telefon pentru ca stateam de prea putin timp in Viena, asa ca mi-am luat o cartela de telefon - evident cea care avea cele mai ieftine mesaje internationale.
Am trimis mailul in stanga si in dreapta la universitate sa gasesc profesor.
M-am resemnat cu ideea ca Mladen nu cumpara niciodata hartie igienica.
Mi-am cumparat o masa alba si tot felul de obiecte inutile de la Ikea.
Am furat net wireless de la altii.(a trebuit sa-mi pun masa foarte aproape de fereastra ca sa prind semnalul).
Mi s-a facut putin, dar putintel dor de casa.
Mi-am facut abonament la un bazin de inot.
Am descoperit ceea ce inseamna Spareribs (recomand la toata lumea mancatoare de porc!)
Am descoperit inghetata de la Zanoni & Zanoni.
Am vazut expozitia lui Arcimboldo de la KunstHistoricheMuseum.
Am desenat mult si de toate.
Am citit toate cartile pe care le aveam.

Postul pentru David

David, postul asta e pentru tine, pentru ca stiu ca ti-e lene sa citesti. :)
E fain in Viena. Imi place.

Iti multumesc pentru ca stai cu orele pe messenger cu mine, ca m-ai dus si m-ai intors cu masina de peste tot, ca ai simtul umorului, ca ai incredere in mine ca designer, ca iti place ce desenez, ca accepti sa fii personaj de benzi desenate, ca ai stat cu mine cat am plans intr-o sala de net in Viena, ca m-ai ajutat, cam imi dai muzica buna sa ascult si ca razi la glumele mele, ca impreuna suntem super-eroi si pirati si ca ne-am distrat de minune pe mesele din Expirat. Ce mai.. Betmen, Betmen!

Zilele Urmatoare (sau cautarea apartamentului si homeless pentru 10 ore)

Bah, dar nici pe blog nu ma lasati sa vorbesc despre Hundertwasser?! Chiar nu va mai intereseaza deloc?! Mi s-a zis s-o scurtez. Bine, fie, ma conformez. :)

Eram la camin. Am rezolvat cu internetul pana la urma singura si nici nu le-a pasat ca eram o fata care inregistra un laptop pe o camera de baiat unde fusese deja inregistrat alt laptop. Bun, dupa ce am avut acces direct la internet am inceput sa-mi caut camera cu chirie.
Dupa cateva camere si plimbari prin oras, am gasit si camera potrivita. Urma sa stau cu un sarb, Mladen, aproape de centrul Vienei, cu niste legaturi geniale si directe si aproape de amicii mei.Chiria este acceptabila, camera mica, dar curata, fara masa (se cumpara) si cu privire spre curtea interioara.
Bun. Hotarasc sa ma mut acolo pe 20 februarie, exact ziua in care se intorcea Tibi din Paris si trebuia sa eliberez camera de camin.
Cu o zi inainte am facut curat si i-am umplut frigiderul lui Tibi cu mancare, multumindu-i astfel (in parte) pentru gazduire.
La 9 dimineata, Lorand era la mine sa ma ajute cu bagajele. La 10 dimineata am fost in Kliebergasse, noua mea adresa.
Urcam cu greu 50 de kg pana la etajul trei pe o scara balansata. Sun la usa. Nimic. Mai sun odata la usa. Nimic. Uhm?! Stabilisem la ora 10. Mai sun odata. Nimic. Lorand isi scoate telefonul si il sunam pe Mladen. Telefonul suna inauntru. Poate nu s-a trezit inca. Bat puternic in usa. Nimic. Imi uit degetul pe sonerie. Nimic. Se trezea la cat zgomot am facut pana acum. Poate a coborat pana la alimentara. Poate. Hai sa asteptam un pic aici. Stam 30 de minute. Nimic.
Ok, hai la Lorand sa-mi las bagajele.
Si acum ce fac?! Am refuzat deja restul ofertelor. Pentru inceput luam micul dejun alaturi de Ioana, prietena lui Lorand.
M-am invartit in apartament, mai sa fac sant. Ce fac?! Ioana propune sa mergem putin sa ne plimbam si sa trecem pe acolo sa vedem daca a aparut Mladen.
Evident, nu aparuse. I-am lasat bilet pe usa sa sune urgent pe numarul lui Lorand. Ioana ma anunta ca nu e nici o problema sa dorm la ei pana imi gasesc altceva. Ma simt prost, o dau din lac in putz si reusesc sa deranjez pe toata lumea.
Ma duc la o sala de internet sa caut ceva urgent. Primesc un mail de la mama, intrebandu-ma daca m-am mutat si sunt incantata. Nu ii spun inca nimic ca sa nu o sperii.
Ma reantalnesc cu Ioana si Lorand. Ca sa ma inveseleasca putin mergem sa mancam sushi intr-un restaurant. La intoarcere spre Lorand si Ioana , ne despartim - ei se duc la ei acasa si eu ma duc sa mai verific odata daca a venit Mladen. Imi pierdusem toate sperantele. Evident nimic.
Cand ajung la Lorand, ma anunta victorios ca acum 5 minute a sunat ca a ajuns acasa. Uitase pur si simplu ca azi e 20 si a fost plecat toata ziua fara telefon. Perfect. Il sun inapoi si stabilesc sa ajung in 30 de minute la el.
Ioana verifica pe net, drumul la aeroport de la mine ca sa mergem sa-l luam pe Tibi si sa-i dau cheile de la camera de camin inapoi.
Ajungem la Mladen, imi las bagajele, iau cheia si fugim spre Sudbahnhof sa prindem SchnellBahn-ul spre aeroport. Ajungem la timp si il culegem pe Tibi, ma bucur sa-l revad si pe el dupa 6 luni.
Ajung acasa dupa miezul noptii. Obosita, fac un dus rapid si ma bag in pat. Adorm imediat.

Ziua 3

Astazi este ziua Hundertwasser! Asa ca asta o sa fie un post lung.
Intai, verific programul la centrul IT sa vad cand pot sa ma duc sa-mi inscriu laptopul, ok, peste doua zile la ora 18. Bun. Telefonul meu inca nu are retea de Austria (asta pentru ca inca sunt pe abonamentul de Romania). Hm. De verificat si asta mai tarziu. Asa ca il sun pe Lorand de la un telefon public sa vina el sa inscrie laptopul, pentru ca eu stau acum intr-o camera de baiat. Sa nu-i creez mai tarziu probleme lui Tibi, care a fost dragut si m-a lasat sa stau la el cat este plecat. Bun, am rezolvat si asa. Hundertwasser here I come!

Acelasi drum cu U4, cobor la SwedenPlatz si de-acolo iau tramvaiul N pana la HundertwasserHaus (cea din poza)- unul dintre locurile mele preferate din Viena.
Aici am pus eu piciorul pentru prima data in Viena in urma cu patru ani.
Pe Hundertwasser l-am descoperit acum 6 ani prin intermediul parintilor mei, care vizitand Viena, au adus si o carte despre el inapoi. Interesul pentru el s-a dezvoltat odata cu interesul pentru arhitectura. Nu ma intelegeti gresit, Hundertwasser nu este arhitect, nu a facut niciodata vre-o scoala de asa ceva, defapt nu a facut deloc scoala(a fost admis la Scoala de Arte Frumoase din Paris, dar la scurt timp a renuntat preferand sa fie autodidact). Ce a facut el in arhitectura, este asa cum chiar el declara, pur si simplu, introducerea artei si a unei serii de principii. Intotdeauna a lucrat cu o echipa de arhitecti si contructori, si s-a implicat de la conceptul in cele mai mici detalii pana la executia efectiva.
El a dezvoltat teoria celor cinci piei ale omului: epiderma, hainele, casa, mediul social si natura.A militat pentru reapropierea omului si a arhitecturii de natura prin eliminarea liniilor drepte - Die gerade linie ist Gott loss (Linia dreapta este pierderea lui Dumnezeu). Mai multe despre el aici.
Cu HundertwasserHaus, a intrat in atentia tuturor. Initial, conducerea Vienei, isi dorea o cladire pentru comunitatea Vieneza, asa ca au lansat un concurs. Hundertwasser a facut o propunere, declarand ca ceea ce creeaza el o sa schimbe viata vienezilor si va fi ceva nemaivazut pana atunci. Toata lumea a fost intrigata si asa a primit unda verde la constructie. Nimeni nu stia ce o sa iasa si cum o sa arate. In 1986 s-a lansat HundertwasserHaus si a strans cateva mii de vizitatori doar in prima zi, avand in vedere ca toata lumea era curioasa.
Apartamentele puse la dispozitie au fost inchiriate urgent. Toata lumea vroia sa stea in HundertwasserHaus. Astfel au aparut o serie de reguli impuse chiar de Hundertwasser: nimeni nu are dreptul sa stea mai mult de 2 ani de zile in HundertwasserHaus, chiria trebuie sa ramana minima in orice conditie, fiecare are dreptul sa-si vopseasca partea lui de fatada atat cat ajunge cu pensula pe fereastra.
Exista la Magistratur (un soi de primarie pe sectoare) o lista de asteptare pentru toti cei care vor sa stea in HundertwasserHaus, lista ce dureaza cam in jur de 4 ani. Eu sunt inscrisa acolo pentru cea mai mica garsoniera de cam... 9 luni. :D
Cateva cercetari atesta faptul ca lumea care traieste in HundertwasserHaus, traieste cu mult mai bine decat cei care stau intr-o casa normala si sunt mult mai fericiti, datorita, podelelor curbe,culorilor si a naturii ce ii inconjoara.
Pe langa HundertwasserHaus, acesta a construit si HundertwasserVillage, care se afla vizavi de casa, initial un loc pentru rezidentii din HundertwasserHaus, cu restaurante, locuri de relaxare si alte asemenea. Astazi este mai mult un centru de suveniruri si magazine, dar este interesant de vizitat, datorita baii publice - Modern Art Toilet, evident tot in stilul lui, care e pe lista de 1001 de bai de vizitat in lume (da, exista o carte de genul asta pe care am vazut-o in Bucuresti la Dalles, si doua dintre cele 1001 de bai erau ale lui Hundertwasser, asta si una din Noua Zeelanda facuta din sticle reciclate si chirpici).
Putin mai jos de HundertwasserHaus , de-a lungul canalului Dunarii este KunstHausWien, tot a lui, si actualul muzeu cu cam jumatate din lucrarile lui de pictura si machetare architecturala. Muzeul are un joc de placute ceramice pe fatada facandu-l sa semene cu o tabla de sah prost desenata. La parter este o cafenea, unde nici un scaun sau masa nu este la fel cu cealalta si toamna se umple de dovleci portocalii imensi. Este fain, pentru ca aici, biletul la muzeu este dintr-un carton mai tare si defapt este o piesa dintr-un puzzle imens al cladirii - e amuzant sa mergi cu cineva si sa vezi cum biletul tau de intrare se potriveste cu al celuilalt si impreuna formeaza o imagine.
Aici gasiti si un copac chirias. Adica un copac care creste in interiorul cladirii si iese pe fereastra. Hundertwasser a initiat in 1988 un program care se numea Copacul Chirias, unde a distribuit peste 1000 de copaci mici in ghivece oamenilor din Viena. Acestia trebuiau sa aiba grija de el timp de doua saptamani, tinandu-l pe fereastra si apoi sa-l dea altcuiva in grija. Cel care primea copacul in momentul cand era destul de mare, trebuia sa-l planteze undeva in Viena. :)

Dupa ce am revazut Hundertwasser si am baut o limonada la baruletul din HundertwasserHaus m-am dus spre camin.
In drum m-am oprit la o sala de internet si acolo am vazut ca primisem un e-mail de la tata in legatura cu problema roaming-ului. Eu de cand am primit primul meu telefon mobil in clasa a 10-a si pana cu doua luni inainte sa plec, am fost la cartela la aceeasi companie de telefonie mobila. Dupa, am trecut pe abonament si se pare ca din cauza lipsei de arhiva in ceea ce priveste plata abonamentului nu aveam dreptul la roaming. Grozav, deci, mai bine ramaneam pe cartela. Dupa cateva discutii cu cei de la companie, ai mei au reusit totusi sa-mi dea drumu la roaming pentru trei zile. Am verificat telefonul, tot nu aveam retea. Ok.. si cand incepeau alea trei zile!?
Bun. Acestea fiind zise, am recapitulat lucrurile pe care trebuia sa le fac: sa rezolv cu internetul in camine, sa incep sa-mi caut o camera cu chirie,sa ma inscriu la cursuri de limba germana, sa ma duc la universitate sa caut profesori sa ma ajute la intocmirea portofoliului pentru examenul de admitere si in momentul in care aveam o adresa stabila, sa-mi iau viza de sedere, sa-mi fac cont la banca si abonament la telefon.

Ziua 2

M-am trezit exact in aceeasi pozitie in care adormisem. Cand am realizat unde eram (in Viennaaa!!) mi s-a latit un zambet pe fata.

Imediat, m-am hotarat sa fac un tur de forta al orasului sa revad locurile dragi mie si sa ma folosesc de ocazia asta si sa-mi iau primul mic dejun in Viena.

M-am urcat in busul 11A si am ajuns la statia de metrou (sau Ubahn) U4 - linia verde - Heiligenstadt. M-am urcat in Metrou spre centru si m-am lipit de geam. (metroul merge o buna bucata de drum la suprafata). Prima statie, Spittelau, este exact langa centru de reciclare refacut de Hundertwasser, arhitectul meu preferat. Mai vazusem centrul respectiv in poze si de departe, asa ca mi-am sucit gatul pe fereastra sa il admir cat mai mult si cat mai de aproape. In continuare,metroul a mers un timp paralel cu malurile canalului Dunarii, care pe margini are faleze unde oamenii fac jogging si tot felul de panouri cu graffiti. Pe canal erau tot felul de barcute pentru plimbare, toate purtand nume de genul Mozart, Strauss, Sisi etc.

Am coborat in Swedenplatz si am luat-o pe jos spre centrul Vienei unde este Stephansdom (adica catedrala din poza). Viena este un oras de tip medieval, construit circular-de aici Ringul- in jurul unui obiectiv principal - si in cazul acesta, ca si la alte multe orase medievale cum ar fi Brasovul, totul se invarte in jurul bisericii.

Stephansdom este o catedrala romano-catolica, inceputa in anul 1147 si terminata oficial in 1160 - desi toate anexele au fost terminate abea in 1511. Stilul arhitectural este romanic si gotic. In al doilea razboi mondial, trupele germane in retragere nu au ascultat ordinul de a o face bucati si a fost pe moment salvata, insa, in momentul invaziei rusesti, multi dintre negustorii ce aveau magazine in jurul ei, au dat foc propriilor pravalii si vantul a purtat flacarile spre acoperisul catedralei. Acesta a fost distrus partial si s-a prabusit in interiorul ei, distrugand mobilierul Rollinger pentru totdeauna. Restaurarea catedralei a inceput imediat dupa razboi si aceasta a fost redeschisa pentru public in 1952. Daca treceti prin Viena si vedeti catedrala fara absolut nici o schela si urma de restauratori pe ea, sunteti cu adevarat norocosi, pentru ca din cauza masinilor si poluarii, fatada se innegreste incontinuu, insa guvernul Austriei asigura o restaurare continua a catedralei. (foarte frumos din partea lor nu? au grija de istoria proprie). Mai multe despre Stephansdom aici.

Piata din jurul catedralei este cu adevarat inima Vienei si mie una mi se pare superba. Este plina de oameni, in proportie de 80% turisti, plina de terase (bine, nu in februarie), living-statues, cantareti si artisti ambulanti. Sunt o groaza de magazine de suveniruri si de orice de jur imprejur. Intotdeauna aici e o atmosfera de vacanta, agitatie si vanzoleala, incat nici nu mai stii unde sa te uiti intai. La toate cladirile si magazinele din jur, sau la toate natiile posibile, care mai de care colorata care umbla in jurul tau.

De aici am luat-o tot pe jos pe Kärnter Straße spre Karlsplatz. Stiam in zona asta, din excursiile trecute o cantina pentru turisti, Rosenberg (pe Maysedelgasse, in spatele Operei). Preturile sunt acceptabile, mancarea este foarte buna si variata si totul este amplasat undeva la subsol, circular, in jurul unui copac. Am mancat aici.

M-am intors apoi pe jos spre Swedenplatz sa iau metroul inapoi spre camin. Pe drum m-am oprit la un magazin de Comic Books si mi-am cumparat doua carti cu The Simpson´s in germana.

Ajunsa inapoi la camin, am realizat ca trebuie sa-mi inregistrez laptopul la centrul IT din camin pentru a avea acces la internet. Ok, asta maine.

M-am bagat in pat, am citit putin din The Simpson´s si am adormit.

Tot Ziua 1 (sau Asteptarea si Zborul)

La 8 AM ma suna mama. Mi-a luat din Constanta un bilet la primul zbor Timisoara-Viena cu Austrian Airlines... la ora 4.30 PM. Ok, bun, am transport.... in 8 ore si jumatate. Perspectiva de a sta degeaba atat timp ma face sa realizez cat de obosita si nemancata sunt. Dupa o ora se deschide si singurul barulet din aeroport si imediat imi iau o sticla de Cola si ceva de mancare.

Ma tot uit la oamenii din sala de asteptare, oameni care vin si pleaca si ma familiarizez cu aeroportul. Ghinionul este ca sunt cam tintuita de scaun din cauza bagajelor. Ma apuc sa citesc Terry Pratchett - In Camion.Triologia nomilor.

Dupa 2 ore jumatate termin cartea si incep iarasi sa ma plictisesc. Ma duc la bar si bag un Redbull, sa ma mai trezeasca. Avand in vedere ca acesta este primul meu zbor, am un schimb de instructiuni cu prietena mea cea mai buna prin sms. Ok, cam stiu ce trebuie sa fac sa nu ma fac de ras.

Imi scot cubul Rubik si incep sa ma joc cu el. Pentru jumatate de ora, ma amuz vrajind un copil de vreo 5-6 ani cu jucaria. Incep sa simt oboseala din ce in ce mai tare, mi se inchid ochii si imi tot cade capul intr-o parte.

In stanga mea Georgeta de la informatii, vorbeste cu iubitul la telefon.

Remarc un mic poster cu Free Wireless, asa ca imi scot laptopul si ma conectez. Din pacate, bateria e pe jumatate descarcata, asa ca nu-mi ramane timp decat sa-mi verific e-mailul si sa mut la sah pe RedHotPawn.

Georgeta vorbeste cu Laura de la Tarom despre cum vrea sa-si tatueze sprancenele.

Ma apuc sa citesc a doua carte pe care o am la mine - Jurnalul pierdut a lui Don Juan de Douglas Carlton Abrams (multumesc Alina!) - insa sunt atat de obosita incat nu reusesc sa ma concentrez si tot sar randurile.

Georgeta vorbeste iar la telefon cu iubitul.

Dupa 7 ore si jumatate de asteptare si 3 RedBull in total, in sfarsit se anunta inceperea check-in-ului si pentru zborul meu. Tacticos, ma ridic, ma aranjez,imi bag geanta de umar in ghiozdan, imi iau la revedere de la Georgeta din priviri si ma duc la biroul Austrian Airlines. Cand ajunge si randul meu, imi pun bagajele pe cantar, ii spun tipului numele meu si ii intind pasaportul. Tipul ma gaseste pe lista de pasageri dar ma anunta ca exista o mica problema cu bagajele. -Ce problema?! - Pai, bagajele dumneavoastra depasesc limita de greutate permisa de zbor cu... 25 de kg. (!). Ideea era ca limita consta in 20 de kg, cu extensie de maxim 5 kg pe ochi frumosi. Poate ca am eu ochii verzi, dar cat de frumosi sa fie la doua trolere (unul mare si unul mediu) de 50 de kg?! -Ok, si care ar fi solutia? -Pai, sunt trei variante, va trimiteti jumatate de bagaje prin Cargo, va mai lasati aici din bagaje sau platiti surplusul. Dupa cateva verificari am constatat ca nu mai aveam timp sa trimit nimic prin Cargo pentru ca pierdeam zborul (si doar statusem 8 ore degeaba in aeroport) si sunt la 800 de km de casa, deci nu am unde sa-mi las niste lucruri. Ramanea doar sa platesc surplusul, cat sa fie... 1€ maxim pe kg! - Ok, platesc! ii spun tipului. -Da, 250€ va rog, 10€ pe kg. (si zambeste) Simt cum imediat mi se imoaie genunchii, imi urca stomacul in gat si vad negru cu picatele portocalii in fata ochilor. CAT?!
Imi calculez rapid posibilitatile financiare - zero, posibilitatile fizice - zero. Si cum decolteul era bine ascuns sub bluzon, imi mai ramaneau doar lacrimile. Asa ca, cu puppy eyes si buza de jos tremurand, incep sa ma plang : stiti, eu studenta, bursa in Viena, mare ocazie pentru mine, luat multe carti sa invat, nu avut posibilitati, trebuia sa plec cu trenul, m-au intors la granita, greva la unguri, mers cu personal de noapte, stat 8 ore in aeroport, din Constanta, nu am unde sa las lucruri, ca va rog, ca nu se poate altfel, putin ajutor, ca bunica o sa se roage pentru dumneavoastra (sa nu fim ipocriti), ca bursa, sansa vietii mele... va rog?!! Tipul se uita putin incurcat la mine si imi zice sa-l astept pe managerul companiei si sa vorbesc cu el despre problema. Asa ca ma retrag din rand si ii las pe ceilalti cu doar cateva bagaje lejere sa faca check-in-ul, uitandu-ma la ei geloasa pe trolerele lor mici. Cat l-am asteptat pe manager, mi-am deschis bagajele, mi-am indesat cateva carti in ghiozdanul si asa plin si mi-am tras cateva bluze pe mine,mi-am indesat tot felul de tuburi de tempera si acrilice prin buzunare, doar-doar usurez putin trolerele (unul mare si unul mediu). In momentul in care a aparut ,in sfarsit, managerul companiei, aratam ca un caine plouat, cu ochii rosii si cu tot felul de chestii indesate in buzunare.
Am hotarat ca pana la urma sa imi faca imbarcarea cu bagaje cu tot, fara sa las nimic in urma, dar urma sa platesc macar suma de 50€. -Multumesc, multumesc mult, bunica mea o sa se roage pentru Austrian Airlines! Dupa plecarea managerului, tipul de la ghiseu, mi-a luat bagajele si in momentul in care i-am intins cardul visa cu degetele tremurande, mi-a zambit si mi-a zis ca nu mai este nevoie sa platesc nimic, in urma interventiei pe langa manager, a domnisoarei de la Austrian Airlines de la biroul alaturat. M-am uitat in stanga si i-am multumit respectivei domnisoare din priviri. Mi-a raspuns cu un semn din cap. Apoi a urmat cireasa de pe tort: -Doriti loc la geam?

In doar 45 de minute (!) am aterizat in Viena, cu urechile infundate si paralizate de durere din cauza presiunii (ulterior am aflat ca trebuia sa tin gura putin intredeschisa). Am ajuns la banda de bagaje si mi-am recuperat un troler... si atat. Cealalta jumatate de bagaj se incapatana sa nu apara. Langa mine, o tipa in aceeasi situatie. Dupa cateva minute si cateva schimburi de priviri ne ducem la biroul de bagaje pierdute si in momentul in care completam formularul pentru troler, austriecii s-au prins ca defapt, acesta este in aeroport, dar fiind trecut la categoria extra heavy a ajuns intr-un depozit in celalat capat al terminalului. Le multumesc pentru informatie si ma duc sa-l recuperez de-acolo. In momentul in care am iesit din aeroport, l-am gasit pe Lorand(unul dintre cei 5 amici pe care ii am aici) cu urechile putin lungite de cat ma asteptase, dar fericit ca ne revedeam dupa 6 luni. Cu ajutorul lui a fost mult mai usor sa transportam bagajele la caminul unde aveam sa stau pentru urmatoarele doua saptamani.
Mi-am lasat bagajele, am facut un dus rapid, am mancat si m-am bagat in pat.
Unde evident am adormit instantaneu, in sfarsit in Viena!

p.s. trebuie sa adaug ca nota acestui post, ca multumesc din suflet echipei Austrian Airlines din Timisoara pentru ca m-au scutit de 250€, chiar daca i-am mintit ca aveam bursa, disperarea si posibilitatile financiare erau in aceeasi stare! Le multumesc pentru ca au inchis ochii la cele 50 de kg de bagaje si pentru ca au fost de un real ajutor.

Ziua 1 (sau Drumul)

Controlorul ma trezeste pe undeva pe la 1.30 AM, sa ma anunte ca in 10 minute ajungem la Arad. Acolo o sa aflam exact daca trenul trece sau nu granita. Tot el imi spune ca ceilalti doi pasageri pentru Austria, coboara in Arad si iau un microbuz care va stationa 24 de ore in Budapesta si apoi ajunge si el in Viena, totul la 60€. Mi se pare putin dubioasa faza cu microbuzul, bagajele mele mari si multe si stationarea de 24 de ore in Budapesta.
Ma hotarasc sa raman in tren si sa merg pana la Curtici (speranta moare ultima). Trenul o sa ramana acolo in granita doua ore, apoi se va intoarce in Arad, ca si cum s-ar fi intors din Viena. O sa cobor in Arad, iau un tren pana in Timisoara si din Timisoara primul zbor spre Viena.
Ajungem in Curtici, unde evident trenul se opreste. Gara si imprejurimile sunt in bezna. Raman singura in tot trenul de 6 vagoane dupa ce controlorii pleaca la bodega din sat sa bea ceva.
Incerc sa adorm, dar culmea, linistea , bezna si grijile nu ma lasa.
Dupa doua ore ne intoarcem in Arad. Controlorul imi spune ce trenuri am spre Timisoara. Ii multumesc si cobor (a se citi, ma rostogolesc) din tren cu bagajele. Remarc ca am uitat tubul cu hartii in Bucuresti. Mai bine, am un bagaj in minus de carat. Ma duc (a se citi ma tarasc) la ghiseu si imi iau bilet la primul tren spre Timisoara, care, norocul meu pleaca in jumatate de ora, adica la 4.25 AM. Ghinionul meu este ca pleaca de la linia 2 si trebuie sa trec printr-un pasaj. La coborare este destul de usor, pur si simplu imping trolerele si las gravitatia sa faca toata treaba. La urcare in schimb, este un calvar. Imi ia 20 de minute sa urc (a se citi sa ma tarasc) 18 trepte (numarate). Mai am 5 minute sa ma urc in tren. Scot biletul si remarc ca nu am loc. Ma duc la controlorul trenului. -Nu va suparati, ... nu am loc pe bilet! Controlorul se uita la mine din cap pana in picioare, ridica o spranceana si imi spune acru ´Domnisoara, acesta este un tren personal, va asezati unde gasiti loc!´ Mi se inrosesc urechile de rusine, asta e, prostia se plateste...
Cand ma urc (a se citi ma strofoc) in tren, remarc, si ce fel de personal este: unul de noapte! (doh!)
In primul compartiment erau niste tigani, il al doilea compartiment niste persoane dubioase, in al treilea compartiment un homeless cu putza afara. M-am asezat in cel de-al patrulea, am blocat usa cu bagajele si piciorul, mi-am pus sapca pe ochi si gluga pe cap, tinand tot ce aveam mai scump cat mai aproape de mine.
Trenul se pune in miscare si incep sa realizez putin cate putin si cu groaza situatia in care ma aflu. Niste tigani ma fixeaza cateva minute de pe hol. Fac un calcul rapid, cateva sute de euro, un laptop, un telefon si sunt fata - pai ii fericesc pe toti, ce mai... Ma gandesc s-o sun pe mama, nu, o trezesc din somn si o panichez. Pe David?! Si ce-o sa faca? O sa zbiere in telefon ´Bah, lasa-o in pace! Sa stii ca sunt rau!´?! Incerc sa ma calmez si sa-mi pastrez sangele rece. Si asa incepe cea mai lunga ora din viata mea...

Ajung in sfarsit, intreaga si cu toate cele in Timisoara. Astept sa se goleasca trenul si cobor (a se citi ma rostogolesc) si eu. Ma descurc destul de greu cu cele doua trolere (unul mare si unul mediu), cu ghiozdanul si geanta de umar. Deja ma dor bratele si simt cum imi curge transpiratia pe spate. In cele din urma, reusesc sa ma tarasc pana la un taxi, unde ma prabusesc pe bacheta din spate si spun. ´La aeroport, va rog!´. Soferul este un om dragut si civilizat, imi arata cateva locuri importante in Timisoara pe masura ce trecem prin centru. Ii povestesc in doua cuvinte situatia mea si imi explica si el ca fiul lui este in Canada. Imi ridica putin moralul. La aeroport ma ajuta cu bagajele si imi ureaza succes. Ma prabusesc pe niste scaune si astept sa se deschida ceva in tot aeroportul. Este 7.15 AM.

Ziua 0 (sau Plecarea)

6.35 AM
Ziua incepe bine, ma pregatesc pentru plecare si in drum spre gara trec pe la primarie sa-mi iau pasaportul. Parintii mei ma duc la microbuzul de Bucuresti. La pauza pe care o face microbuzul, cred ca pe undeva pe la Cernavoda, stau si ma uit la ceilalti calatori din microbuz si ma intreb, daca unul dintre ei macar, banuieste ca eu urmeaza sa-mi parasesc tara. Evident ca nu. Ma limitez doar sa zambesc si sa incerc sa-mi incap in piele de nerabdare - maine dimineata la ora 10 o sa ma plimb pe strazi vieneze...
David, vine si ma ia de la gara cu masina. Acum, camera in care am convietuit in Bucuresti ii ramane doar lui si poate sa faca ce vrea el si sa-si puna ce postere vrea el. Nu mai trebuie sa-si faca griji de posterul cu Amelie, care evident vine cu mine.
Cand ajungem la apartament, imi finalizez bagajele. Concluzia - doua trolere (unul mare si unul mediu), un ghiozdan, o geanta si un tub cu foi. Aproximativ decent, desi sunt mai multe carti decat haine, si deci greutatea e mai mare. Oricum eu nu am de ce sa-mi fac probleme - baietii ma pun in tren, alti baieti ma iau din tren.
La pranz primesc primul telefon de la prietena mea cea mai buna. `Auzi, am citit pe net, ca ungurii fac greva si ca intorc trenurile la granita!´ - Au zis ceva la stiri? ´Nu.´ - A, pai atunci nu am de ce sa-mi fac probleme!
Dupa 10 minute primesc telefon de la mama, care ma anunta aceeasi chestie, dar de data asta ´spusesera la stiri´. Pai ok, hai macar la gara cu bagajele sa vedem ce se intampla exact, si daca eventual pot sa-mi iau banii pe bilet.
Ajungem in Gara de Nord si imi las bagajele in masina lui David. Inauntru ma astepta fratii mei cu prietenele si prietena mea cea mai buna, care inca nu aflasera in totalitate de ce se intampla. I-am lasat cu gura cascata si m-am dus val vartej la biroul de bilete internationale. Acolo, doua femei se certau cu tipa de la bilete. Am asteptat mai mult sau mai putin rabdatoare si am incercat sa fiu cat mai civilizata. Ok, sunt sanse 50-50 ca trenul sa treaca granita, iar daca vreau banii de bilet inapoi trebuie sa ma duc la Budapesta sa-i iau, ca nu e vina CFR-ului. Ach! Inteleg. Logica lui peste.
Bun, ma intorc la micul grup si hotarasc, si in urma unei discutii cu unul dintre controlorii trenului, sa ma urc totusi. Poate in 10 ore pana ajunge trenul acolo, se da drumul la granita.
Baietii aduc bagajele si oberv ca vagonul meu nici nu face parte din tren. Controlorul ma anunta ca respectivul nu s-a intors din Viena asa ca imi arata un loc la clasa 1. Urmeaza sa merg si high class si cu un controlor propriu, avand in vedere ca nimeni nu se mai urca in tren. Din cate am inteles in tot trenul mai sunt doar doua persoane pentru Austria. Un roman si un austriac. Ok, cel putin nu sunt singura.
Ma instalez in compartiment si cobor sa-mi iau la revedere de la grup. ´Well, daca trec granita, ne vedem in 3 luni, daca nu trec granita... ne vedem maine!´
Si asa am plecat.

Ziua -1 (sau Pregatirile)

Mi-am dat demisia de la firma unde lucram.
Actele sunt gata in proportie de 90% - pasaportul nou se elibereaza in data plecarii (trebuie pasaport pentru viza de sedere).
Biletul de tren este cumparat - nu vreau sa ma incurc cu limita de greutate in aeroport.
Bagajele sunt aproape facute - jumatate in Constanta, orasul de bastina, jumatate in Bucuresti, orasul de studentie.
Amicii mei din Viena sunt anuntati si informati si vin sa ma ia de la gara.
Amicii mei apropiati din Romania sunt si ei anuntati si informati si vin sa ma duca la gara.
De la restul lumii mi-am luat la revedere printr-o petrecere monstru.
Totul este planuit si toata lumea a luat la cunostinta.
Sunt gata sa plec.

Ziua -2 (sau Motivul)

Dupa 3 ani de zile in care mi-am tocit coatele, nervii, banii si timpul la o facultate oarecare din Bucuresti, m-am hotarat sa pun punct calvarului. Sa emigram, am spus, spre tari mai frumoase si civilizate. Am dat cu banul si a iesit stema - bun. Si asa a inceput totul.

Mai fusesem de multe ori in Viena, cunosteam cam 40% din ea, aveam locurile mele preferate, oamenii mei preferati si mancarea traditionala preferata. Nu cunosteam nici limba si nu cunosteam aproape pe nimeni acolo. Ok, perfect, Viena sa fie.
Daca tot m-am hotarat sa incep o viata noua, sa schimb si domeniul de profesie, intorcandu-ma la vechile pasiuni pe care nu am avut cum si unde sa le pun in aplicare in Romania, la un nivel universitar decent. In cazul meu este vorba de grafic design si benzile desenate. Am deschis o pagina de google si am cautat o facultate.
Am facut o lista cu actele de care aveam nevoie, mi-am informat parintii asupra deciziei si am stabilit o data de plecare 6 februarie 2008 - la inceputul noului an chinezesc. :)